Acum câţiva ani circula pe net o reclamă/un filmuleţ care vorbea despre
mamele campionilor şi despre cum primul antrenor al unui mare campion este mama
lui.
Cred că la vremea aia eu mă luptăm să îl învăţ pe Copilul meu să spună
corect BEGA – pentru că îi spunea GHEBA sau să spună corect GALBEN pentru că
spunea GAMBEN.
Dar tot timpul m-am simţit o mama de campion – şi cred că aşa ar trebui să
se simtă fiecare mamă.
La urmă urmei fiecare copil este special!
Şi devine un adult special!
Doar că noi uităm asta..iar cu trecerea timpului uităm şi mai tare :) şi pare ceva miraculos când întâlnim pe cineva
ieşit turmă, îl vedem special şi deosebit...şi nemaiîntalnit...
Când de fapt am fost cu toţii deosebiţi..doar că ne-am luat cu altceva şi
am uitat!
Dar să revin…
Astăzi, Copilul meu de 5 ani a participat la o emisiune în direct, la
radio.
Trebuia să ştie nişte poezii, ghicitori, curiozităţi.
Eu că prim antrenor m-am străduit
cât am putut să fie cât de bine pregătit se poate.
Iar el …s-a dus acolo echipat cu o cască de soldat şi cu o mitralieră de
jucărie!
Şi cu toate emoţiile mele şi contrar principiului “ascultă de mama, că mama
ştie!” l-am lăsat să facă cum a vrut el!
Adică...a fost greu, a fost
aproape imposibil să pot spune:
“Fă cum îţi doreşti tu, Robert!
Am încredere în tine”
Dar am reuşit!
Aşa că până ne-am dezmeticit, Copilul era în studio, emisiunea începea, iar
eu aşteptam cu mitraliera şi casca în braţe....să spună ceva!
[În paranteză fie spus – cu o săptămână înainte a trebuit să răspund unui
reporter la nişte întrebări şi i-am spus să mi le spună înainte că să îmi pot
pregăti răspunsurile. Azi mi-e ruşine de asta!]
Şi Copilul a spus!
A spus poeziile, a spus ghicitoarea, a spus că ne-am luat televizor şi că
filmele se văd altfel acum – mai ales unul cu o rachetă ce pleca în spaţiu:))
A spus cum nu a avut cască de soldat la Serbare dar acum şi-a cumpărat!
Ce mai! A ieşit din desfăşurătorul emisiunii! A fost original! :)
Iar eu – că mamele campionilor – am stat în Camera Verde...sau Magenta sau
ce culoare o mai fi!
Mă rog, nu ştiu unde stau mamele marilor campioni!
În cazul meu era o camera afumată, cu un radio vechi pus pe o masă acoperită
de o muşama, o camera plină de alţi părinţi de campioni care vorbeau între ei.
Şi au vorbit în continuu, nici măcar nu mai erau atenţi la ce vorbesc
copiii lor la radio.
Pentru ei devenise o rutină efectiv.
Cred că nu era vorba de neglijenţă sau nepăsare. Pur şi simplu nu îi mai
ascultau pe copii din lipsa de timp.
Oamenii erau prea ocupaţi să le planifice următoarele evenimente,
următoarele costumaţii, roluri, etc.
Iar eu sorbeam fiecare cuvânt al Copilului – stand sprijinită de masa cu
radio-ul că să îl aud mai bine...
Şi m-a apucat plânsul când l-am
auzit spunând relaxat:
“Mie mi-ar plăcea să cântăm
Steaua Sus Răsare” – deşi ceilalţi copii erau pregătiţi să cânte la chitară
Jingle Bells.
Probabil că te poţi obişnui şi
cu...celebritatea :) - nu ştiu! Încă nu am încercat :)
Dar...aş vrea să nu ne obişnuim
niciodată cu desfăşurătorul şi să putem să cântăm ce ne place, nu ce trebuie,
pentru că aşa e pregătit şi aşa se face :)
Iar dacă la noi ăştia mari nu se
mai poate...nu trebuie să ratăm şansa pe care o mai avem cu ăştia micii :)
