La şcoală

La școală? Deja?

O să vedeți voi la toamnă! 

 

Am tot auzit lucruri similare cu cele de mai sus din momentul în care s-a terminat grădinița.

Le-am auzit și când a început grădinița : vai, în curând va începe școala!

 

De cele mai multe ori exprimările erau impersonale. Pur și simplu începea școala și mie trebuia să mi se spună asta (parcă nu avea nici o legătură cu vreun copil care va începe școala).

 

Așa că a venit toamna. Şi a început! Ea, școala!

 

Un lucru e sigur: nimic nu s-a schimbat!

Am lăsat să treacă timpul și acum, la o săptămână de la începerea școlii, după ce lucrurile s-au mai așezat...în mine, tot asta simt: nu s-a schimbat nimic!

Cum e posibil așa ceva? Prima mea zi de școală să fie la fel cu prima zi de școală din 2015?

E bizar! Dar exact așa  a fost în 1988 în curte la Generala 6!

Adică nu mai știu cum a fost exact, dar știu sentimentul! Sentimentul a fost același!

A fost o înghesuială de nedescris. Nu știai când va începe Festivitatea, nu știai când o să se termine, habar nu aveai ce o să se întâmple acolo în față.

Oricum nu știam unde să stau – oriunde stăteam nu vedeam ce se întâmplă iar de auzit oricum nu auzeam.

Şi în esență m-am plictisit! și sunt convinsă că nu doar eu.            

 

 La fel ca în 1988 și acum am distrus florile.

Atunci aveam un buchet de 5 garoafe pentru Tovarășa. Când a venit momentul să i le dau mai aveam 2 garoafe.

 

Ca și atunci a existat un moment poetic, un moment religios (chiar în 88 nu a fost dar după aia a fost tot timpul) și un moment de lăuda. Ştiam că vor fi toate astea – e adevărat însă că nu m-am așteptat chiar la Sfânta Liturghie.

 

Şi apoi când s-a terminat – mult prea târziu și mult după ce nu am mai avut răbdare – a început căutarea: unde e lumea, unde trebuie să mergem, ce trebuie să facem.

 

Asta e ce am simțit eu. 

Oare un copil de 5ani și 10 luni care s-a dus și el la școală în prima zi cum a văzut toate astea?

Pentru că de fapt prima zi – nu e doar prima zi, e începutul , de acolo încolo....o să îți fie somn dimineața, nu o să mănânci, te vei îmbrăca și te vei mișca în reluare, dacă vei fi inspirat îți vei face ghiozdanul cu o seară înainte, iar când o să ieși din casă și te va lua frigul puțin o să te gândești cum te culci tu la prânz atunci când vii acasă (și nu o vei face niciodată :) ).

La urmă urmei nu te vei gândi niciodată în acea prima zi la lucrurile mărețe care ți se vor întâmpla, la deschiderea către cunoaștere, la acumularea de cunoștințe, la clădirea unui viitor!

În ziua aia Prima probabil vei fi luat pe nepregătite și rupt din rutina ta extraordinară de vacanță și maică-ta îți va șterge puchineii de la ochi (abia la școală, că acasă nu i-a văzut) iar sentimentul pe care îl vei avea după prima zi o să fie:

 

 “a fost obositor, că am stat pe niște băncuțe dar nu aveau spătar”

  

Orgasmic App

Am început să uit.

Nici nu mai ştiu de când am început să uit. Cred că am uitat :)

Aşa că am început să notez tot felul de lucruri, dar şi asta s-a dovedit complicat pentru că ori uit unde am pus hârtia pe care am notat, ori o pierd, ori scriu pe un post-it pe care îl uit lipit prin cine ştie ce locuri, ori notez într-o agendă pe care nu o mai deschid cu zilele.

Chiar am încercat să îmi pun pe coperta agendei un post-it pe care să scrie: "Deschide agenda" dar am uitat-o în sertar/în geantă şi nu am reuşit nici aşa!

Am căutat soluţii şi pentru unul din lucrurile importante pe care trebuie să îl notez am găsit o aplicaţie pe telefon.

Da, sunt multe lucruri importante - şi am multe remindere şi to do list-uri!

Puteţi spune că nu e nevoie de un App pt asta - dar în ziua de azi pt orice ai nevoie de o aplicaţie.

Aşa că eu mi-am descărcat o aplicaţie în care poţi nota  în fiecare lună data începerii menstruaţiei.

(Ştiu! terminologia este variată, eu însă voi păstra exprimarea cu menstruaţia)

Doamnelor (pentru că vouă mă adresez), această aplicaţie deosebită calculează tot, absolut, tot ce vreţi, după ce puneţi bifa la data începerii unui nou ciclu menstrual!

Adică tot: câte zile durează ciclul, care sunt zilele în care sunt şanse medii, mari sau deloc să rămâi însărcinată.

Chiar poţi bifa nişte simptome din perioada premenstruală - şi sunt convinsă că aveţi o grămadă! poţi adauga tu simptome noi dacă cele din aplicaţie nu te mulţumesc - şi sigur în perioada aia nu va mulţumeşte nimic!

Sunt super mega simptome: anxiety, body aches, breast sensitivity, cramps, irritability şi multe multe altele.

Observaţi că am studiat puţin:)

Ce m-a terminat însă e faptul că această aplicaţie poate calcula care este probabilitatea să ai orgasm!

Da. 

Probabilitatea să ai orgasm - indiferent de situaţie - cu sau fără sindrom premenstrual, cu sau fără contact sexual, folosind sau nu metode de protecţie!

Nu-i aşa că e super-mega-giga-power????

Am uitat să spun că face şi proiecţii pentru viitor - iar ce m-a enervat cel mai tare este că în concediul pe care îl aştept de un an sunt şanse foarte mari să mi se întâmple cel puţin 2 lucruri: ori voi avea simptome premenstruale ori voi avea.....

Sau se poate şi...şi?

Gata cu suspansul: aplicaţia se cheamă My Calendar!

Pentru alte aplicatii pertinente - de genul - BaniIQ voi reveni ulterior!

Dans!

Robert a avut un concurs de dans şi a participat la două probe - cea de vals lent şi cha-cha.

Nu ştiu despre emoţiile lui prea multe, dar despre ale mele pot detalia câte ceva.

Nu am mai avut aşa emoţii de când a dat sora-mea Capacitatea.

Aşa şi acum la concursul de dans!

M-am străduit toată săptămâna de dinaintea concursului să găsesc cuvintele potrivite şi să îi pot transmite copilului că cel mai important e că lui îi place să danseze.

Şi că întâmplător la un concurs te întâlneşti şi cu alţii cărora le place să danseze...şi e posibil să danseze foarte bine şi ei!

Şi că nu contează să câştigi, important e să participi!

Astfel în spiritul celor de mai sus cu o noapte înainte de concurs am visat că va lua locul 2!

Şi exact asta s-a întâmplat în realitate!

Nu puteam să visez şi eu că ia locul 1? Aşa ar fi primit “Cupa aia grea, mami”!

Însă ce a fost spectaculos la acest concurs – înafara Copilului  - a fost că unul dintre arbitrii se numea Decius.

Şi acest Decius, cu numele lui ciudat arbitra toate categoriile – încât am auzit numele lui de câteva ori bune.

Şi aşa mi-am amintit că eu pe Decius îl ştiu ... îl ştiu...dintr-un vis!

Îl ştiam pe Decius din visul meu din 2006 în care mă visam Mireasă. Şi eram o Mireasă care deschidea nunta cu Valsul Mirilor.

Aşa că l-am convins pe Mire că trebuie să învăţăm să dansăm vals – măcar pt a deschide nunta cum se cuvine...şi apoi vedem noi!

Problema a fost că eu ştiam să dansez, dar nu ştiam vals, iar Mirele nu ştia să danseze deloc.

Şi l-am găsit pe acest Decius dispus să ne înveţe.

Şi ne-a învăţat.

Primele două şedinţe, Decius ne-a învăţat cum să ne prezentăm, să intrăm în sală ţinând bărbia sus, să avem ţinută, să ţinem mâna aşa, să avem capul în partea aia, să ne închipuim că invitaţii sunt în dreapta, în stânga, sus, jos.

În a două şedinţă deja nu mai puteam cu aberaţiile lui!

Aşa că am pus marea întrebare: CÂND ÎNCEPEM SĂ DANSĂM?

Decius mi-a spus că nu înţeleg, că e un proces!

Eu i-am spus că nu am timp – că mă mărit în curând, plus şedinţele aveau un preţ inimaginabil!

Dar am înghiţit în sec: deja eram sigură că habar nu am să dansez şi Decius e salvarea mea!
Insa a treia şedinţa a fost un fiasco (continuasem cu prezentările, capul în stânga sus, etc însă lucrurile o luaseră razna: Decius se prefăcea că el e Mirele şi tot tacâmul).

Aşa că Mirele Adevărat mi-a spus la sfârşitul şedinţei: Dacă mă iubeşti nu o să mai venim la ăsta niciodată!

Şi l-am iubit!

Şi Decius ne-a spus că nu vom dansa niciodată vals la nunta noastră!

Aşa a fost!

Dar Robert a dansat vals la concurs şi i-a arătat ce înseamnă să alegi Iubirea!

Interesting hair day

Se ştiu teoriile legate de "good hair day" şi de cum o femeie trebuie să aibă părul, coafura impecabile...iar eu sunt o femeie!

Şi că orice femeie eu ştiu că miercurea e ziua cea mai nasoală din punct de vedere al părului.

Na! pentru mine e aşa: luni încep puternic, marţi - coafură rezistă cât poate şi miercuri...jale! joi îmi revin şi vineri sunt liniştită că o să se termine totul iar sâmbătă şi duminică sunt altfel de zile - nu intră în algortimul asta pentru menţinerea coafurii.

Dar miercurea! miercurea ar trebui scoasă cumva din schemă.

Miercurea asta de exemplu pe mine m-a trezit copilul: Mama? Mama? Dacă acul mic e la cifra 8 iar acul mare e la 2 e bine?

Cum doamne să fie bine?????????

La 8:10 trebuia să îmi fluture zulufii în staţia de troleu sau în be-em-veu!

Aşa că nici miercurea asta nu m-am spălat pe cap de dimineaţă!

Dar miercurea asta nu a contat că nu mă spălasem pe cap!

Pentru că primisem cadou cu o zi înainte de la o prietenă un super-mega-giga spray, o invenţie deosebită pentru fiinţa umană de sex feminin şi anume: UK'S NUMBER ONE DRY SHAMPOO.

Adică un spray cu puteri magice care transformă părul nespălat în ceva incredibil şi te mai poţi duce încă o zi la lucru cu părul aşa, nespălat pentru că oricum e 8:10!

Aşa că fără să citesc instrucţiunile de pe sprayul magic pulverizez de 3-4 ori ca să ştiu o treabă!

Totul se transformă şi dispare sleiala.

Totul străluceşte şi mi se pare chiar că am altă culoare la par! dar ce mai contează?!

Eu nu sunt obişnuită cu asemenea condiţii!

Când eram mici noi ne spălam pe cap cu săpun de casă şi ne clăteam cu apă şi oţet!

UK's Number One Shampoo este total altceva!

Aşa că aveam "a good hair day" de parcă nici nu era miercuri.

Eu, miercuri, tot timpul mă gândesc de ce nu m-am spălat de dimineaţă sau că era mai bine dacă mă spălăm de marţi seara sau de ce naiba nu m-am trezit mai devreme sau de ce m-am culcat aşa târziu.

Miercurea asta a fost cu totul altfel....

Miercurea asta eram neagră pe unghii şi pe mâini şi nu înţelegeam de unde.

Toata ziua m-am întrebat ce se întâmplă, doar eu lucrez "cu acte" cum se zice.

Când am ajuns acasă şi am citit instrucţiunile am înţeles: trebuia să dau un singur puf, la rădăcină, de la 30cm depărtare, să masez şi să scutur părul  şi să ţin cont că are şi "a hint of colour".

Dar nu mi-a păsat deloc că unghiile mele arătau ca şi cum umblasem cu mâinile prin funingine.

Mă gândeam: cine o să se uite la unghiile mele când îmi stă atât de bine părul?

Pentru cei care folosesc doar şampon uscat şi niciodată funingine:

FUNÍNGINE, funingini, s. f. Materie neagră sau neagră-brună, rezultată din arderea incompletă a corpurilor organice, alcătuită mai ales din cărbune, care se depune pe partea interioară a coşurilor, a sobelor etc. – Lat. fuligo, -inis.

Oameni si porci

M-am saturat de porci!

M-am saturat sa ii tolerez.

De fapt nu i-am putut tolera niciodata! M-am saturat sa incerc sa ii tolerez.

De ce trebuie sa accept eu nesimtirea altora?

Cum devin eu "the better person" lasand un bou in pace!?

As vrea sa imi explice cineva cum lasand un bou/un porc/un nesimtit in pace eu ma voi simti mai bine...voi fi mai linistita!

Si as vrea asa o explicatie logica - nu o replica optimista si gretoasa de genul: iti consumi energia, trebuie sa vezi partea buna a lucrurilor!

Pai un bou trebuie pus la punct! trebuie pus la locul lui! in grajd! acolo e locul lui!

La fel trebuie facut si cu un porc! Porcul trebuie bagat inapoi in cotet!

Ma rog, pe mine asa m-a invatat bunica-mea: Copchila sa ai grija sa nu cumva sa iasa porcii din cotet!

Adica eu trebuia sa stiu ca daca cumva chiar ies, io tre sa ii bag inapoi in cotet urgent!

No, asa si cu porcii/boii/nesimtitii: n-ar fi mai bine sa ii bagam inapoi in cotet?

Sa ii punem la punct, sa raspundem nesimtirii lor nu ignorandu-i si incercand sa rezolvam mizeria din jur. 

Ci spunandu-le in fata: esti un porc! revino-ti!

Nu sa le spun suav: Sigur ca da, ai si tu dreptate, o sa vedem ce putem face, nu te stresa, rezolv eu, las' ca n-are nimic, facem noi cumva!

Oare cand esti coplesit de porci...devii si tu unul?

Ce frumos!

Sunt zile intregi de cand o tinem tot intr-o sarbatoare, maine cred ca sarbatorim ziua barbatului! Astept cu emotie :)

Toata lumea vorbeste despre cum trebuie sa iubim, sa avem grija de persoana iubita, sa celebram dragostea care ne inconjoara, dragostea din noi, de langa noi.

Totul este despre exprimarea sentimentelor!

Dupa ce am terminat cu sarbatorirea dragostei in cuplu am trecut la cinstirea femeii, la cum femeile sunt cele mai importante si cum barbatii nu pot trai fara ele.

Ce mai! barbatii nu ar exista fara ele!

Totul abunda de flori, cadouri, declaratii si mai ales clisee.

Mai scapa si cate un articol cu femei maltratate de barbati, cu inegalitatea dintre femei si barbati pe piata muncii, cu diferentele ancestrale dintre femei si barbati, cu emanciparea femeilor de cand cu anticonceptionalele si cu dreptul la vot, dar incercam cu totii sa mentinem nota pozitiva! :)

Ma aliniez si eu celor de mai sus!

Chiar am trimis sms-uri de felicitare celor mai importante femei din viata mea.

Mi-am cantat la telefon cu sora-mea: de ziua ta, mamico! - se pare ca avem comunismul in vene!

Fac doar o mica completare.

Totul e despre cum te fac oamenii sa te simti!

Asa ca, azi, intr-o zi grea pentru mine, cu multe dileme si intrebari si frustrari si indoieli si vase de spalat :) am primit cel mai mare compliment, legat direct de "handicapul" asta de a ma fi nascut femeie:

                           

 "Monica, ce frumos iti cresti copilul!"

De ce iti trebuie programare la clarvazator?

In ultimul timp m-am tot regasit in celebrul cliseu: daca nicicum nu-i bine, atunci stii ca esti roman!

De exemplu:

E bine sa iti ceri scuze daca gresesti.

E bine! Dar de ce?

Daca ai gresit, oare nu e destul sa recunosti ca ai gresit?

De ce?

Dar daca recunosti ca ai gresit si iti mai ceri si scuze, e bine?

De ce?

Ok. Deci nu e destul nici daca recunosti ca ai gresit si nici daca iti ceri scuze!

De ce?

Dar daca nici nu recunosti ca ai gresit si nici nu iti ceri scuze, e bine?

De ce?

si inchidem cercul: pentru ca nicicum nu e bine!

De ce trebuie sa ne tot intrebam la nesfarsit asemenea tampenii?

Vom ajunge invariabil la intrebarea-apogeu: DE CE AI GRESIT?

Am facut cercetari (adica am dat search pe Google) sa vad de ce ne tot intrebam "de ce", mai ales pe subiecte tampite si am descoperit ca aceasta intrebare nu este pusa cu scopul obtinerii unui raspuns.

Incredibil!

Si atunci eu de ce ma simteam tot timpul ca in cazul acuzativ al substantivelor cand auzeam intrebarea?

In fine, avem "de ce"-uri mult mai interesante decat "de ce ai gresit?".

Unul dintre ele e cel din titlu, iar un alt preferat de-al meu e:

De ce "prescurtare" este un cuvant asa lung ?

Unii oameni au drumul mai lung?

Pe scurt, DA.

Cu detalii?

Pai e inimaginabil sa nu poti parcurge 365 de kilometri intr-un interval de timp rezonabil.

Si nu am pretentii la autostrazi si toate cele!

Eu vreau doar sa ajung de la Timisoara la Sighisoara - cu Copilul.

Ce vreau sa spun e ca nu exista trenuri cu care poti merge direct.

Nu mai poti sa mergi cu Foamea (celebrul accelerat 1766- Timisoara-Iasi) - si sa cobori la Teius si apoi sa astepti doua ore ca sa iei un Personal spre Sighisoara.

Pentru ca nu mai circula trenuri de la Teius spre Sighisoara - calea ferata e in reconstructie!

Si mai ales nu mai esti asa tanara ca atunci cand stateai in gara in Teius fara sa simti frigul sau faptul ca astepti.

Acum calatoresti cu un tanar de 5 ani care a intrebat INAINTE SA PLECE TRENUL: mai avem mult?

Asa ca iei autocarul.

Daca ignori toate accidentele care se intampla si teoriile tuturor inainte de plecare cu autocarul chiar poti sa ajungi!

Dar in realitate nu era autocar...era un microbuz mai mare, si nu mergea direct la Sighisoara, mergea la Tirgu Mures, si pleca cu noaptea in cap dar sora-ta iti promisese ca vine de la Cluj - via Tirgu Mures si te ia si pe tine si te duce la Sighisoara.

Asadar in loc de 365 km am facut 400 cu autocarul - cu escala la Deva pentru varsaturi - plus inca 50 km cu neamurile pentru ca....nu-i pamant ca si Ardealul!

Problema e ca dupa tot acest drum trebuie sa te si intorci..pentru ca ai nevoie de salariu! :)

Totul se complica insa datorita ninsorii si tu, stiind ca autocarul circula pe toate coclaurile, vrei sa eviti drumurile inzapezite - pentru ca accidentele, pentru ca teoriile, pentru ca varsaturile :)

Si te gandesti ca mergi de la Sighisoara la Tirgu Mures cu autocarul si de acolo iei trenul spre Timisoara.

Zis si facut!

Si uite asa - o zi am facut numai asta!

Am plecat cu microbuzul spre Tirgu Mures traind niste emotii maxime pentru ca nu avea toaleta.

Eu stiam asta, dar Copilul nu a putut accepta! Pentru ca Tati opreste masina cand lui ii vine pisi - Domnul de ce nu opreste?

Asa ca odata ajunsi la Tg Mures am cautat un loc.... si abia apoi am cautat Gara.

Si apoi a inceput calatoria magica cu trenul - 374km parcursi in 8 ore.

A fost...

La inceput a fost Personal si a oprit in toate satele - asa ca am avut timp sa aflu problemele inginerilor de la AZOMURES.

Inginerii tineri se pregatesc sa ia locul celor batrani.

Un tanar inginer din Sanpaul - Judetul Mures - va face mari schimbari si va eficientiza tot acolo.

Acum la inceput e mai greu dar el oricum s-a saturat de tot ce era acolo! 

Se saturase si in viata personala de diverse - asa ca nu mai statea cu mama lui si se mutase cu bunica. Era mult mai bine!

Apoi a fost Accelerat si totul avea alta dinamica.

De exemplu o doamna doctor de 35 ani proaspat logodita cu cineva, il intreaba pe un student la Teologie (chiar in sesiune in momentul calatoriei) daca el crede ca ea-ortodoxa se poate casatori cu el-reformat. 

Viitorul Parinte i-a spus ca va trebui sa ia legatura cu Mitropolia Alba Iulia.

Ea a insistat : si ce credeti, copiii ar fi bine sa faca scoala in limba romana sau in limba maghiara?

[am asteptat raspunsul cu sufletul la gura]

Iar Parintele spune: Numai Bunul Dumnezeu va poate .............

Si nu mai stiu ce a spus pentru ca am fost solicitata la WC.

Copilul a deschis usa si a deconspirat calatorul care era inauntru cu treaba.

Asa ca am fost somata sa ma ocup cum se cuvine de copil!

Totusi eu inca ma gandesc cum dispune de anumite abilitati - intrucat a putut sa deschida o usa ce se bloca pe dinauntru!

Si cand totul a devenit Rapid - si trenul se apropia de Timisoara, in spatele meu un domn ii intreaba pe niste juni daca aeroportul e departe de gara.

Si unul dintre juni intreaba plin de incantare: LA AEROPORT MERGETI?

Domnul: Da!

Junul: Pai si eu merg la aeroport!

Domnul: Atunci putem merge impreuna?

Junul: Pai ...eu merg sambata!

Iar discutia avea loc miercuri.....

Asa ca, in esenta e exact cum simte un copil de 5 ani: Mama, unii oameni au drumul mai lung?

Am stiut instant ca pentru el, eu sunt "unii oameni".

Eu sunt oamenii aia cu drum lung.

Adica am ajuns unde trebuia - si la dus si la intors - dar in timpul meu (11 ore/calatorie) si cu mijloacele mele (aici includ si senvisul cu servetel incorporat in unt)!

Sunt teorii care spun ca totul e despre drumul pe care il parcurgi...

Oare sunt si teorii care - in urma demonstrarii lor -  ar putea duce la imbunatirea transportului?

Ma duc sa caut pe Google ...dar pe drumul lung- ca mie ala imi place! :)

Juju

Sa traiesti in 2015 intr-o mina dezafectata pare un caz social.

Pare ceva ce ar trebui corectat si ar trebui luate masuri, iar omul care e nevoit sa treaca prin asta trebuie ajutat sa isi revina din acest impas.

Cam asta e ceea ce iti trece prin cap cand te duci la o expozitie de fotografii numai si numai cu Juju si cu mina lui ( parca e ok sa spun ca e mina lui ) de la Anina.

Iata linkul cu povestea lui Juju - in cuvinte, dar mai ales in fotografii:

http://oliver-merce.ro/juju/

Cum mi s-a parut mie?

Fotografiile foarte expresive si foarte in acord cu povestea lui Juju - un singuratic care citea filozofie si asculta rock.

Juju?
Imi doream sa fie si el acolo, prezent la vernisaj.

Si apoi am inteles ca Juju nu are ce cauta acolo - nu e un exponat pe care il prezinti.

Vezi pozele si intelegi care e treaba!

Treaba e ca Juju se pare ca nu are nevoie de nimic!

Nu avea nevoie de ajutorul pe care unii oameni - de altfel bine intentionati - au incercat sa il ofere incercand probabil sa compenseze lipsurile materiale.

Imi inchipui ca lumea voia sa ii trimita haine, mancare, portocale + o echipa de la Acces Direct.

Iar Juju le spusese fotografilor intr-una din intalnirile lor ca lui ii lipseste un singur lucru!

Un singur lucru!

Nu are cu cine sa vorbeasca!

Dumnezeule!

El considera ca un singur lucru ii lipseste!

In timp ce noi uitandu-ne la el vedem numai lucruri care trebuie corectate, el isi doreste sa vorbeasca! atat!

Sa aiba cu cine sa vorbeasca!

M-am gandit instant la mine si la cum uneori eu imi doresc sa tac! Sa tac mult!
Dar probabil si ca sa taci ai nevoie de cineva asa cum ai nevoie ca sa vorbesti!

P.S

Daca vreti sa vorbiti sau sa taceti cu Juju - portretele lui sunt la Carturesti-Mercy-Timisoara.

Mi-am uitat tema acasă!

Cred că în viaţă sunt lucruri de care ţi-e frică şi habar nu aveai că îţi e!

Sau ţi-e frică şi nu ai de ce J

Sau ţi-e frică şi n-ar trebui să îţi fie? J

De exemplu:

Probabil la grădiniţă - parte din pregătirea pentru şcoală o reprezintă responsabilizarea copilului şi asumarea anumitor sarcini.

Reformulez:

Copilul de Grupa Mare a primit o mică temă pentru acasă.

După ce am sunat toate neamurile să anunţ că a crescut Copilul mare şi că deja are temă pentru acasă, ne-am apucat să o rezolvăm.

[1. frica de...ireversibilitate a timpului]

Prima zi totul ok – ne-am dus spre Grădi cu hârtia fluturând.

A două zi deja probleme – că nu poate să îşi facă acum tema, că sunt ceva desene animate importante şi tot aşa.

Prin urmare am făcut tema târziu, ne-am culcat târziu, ne-am trezit târziu şi nu am mai fluturat tema pe bulevard!

[2. frica de “prea târziu”]

Aşa că în momentul în care am băgat mâna în geantă după cardul de acces în Corporaţie şi am dat de tema de la Grupa Mare – am înlemnit!

[3. frica de “necunoscut”]

Şi mi s-a făcut frică!

O frică din aia de “mi-am uitat tema acasă”!

Am trimis instant un sms de informare – de genul Copilul şi-a făcut tema, dar a uitat-o la mine în geantă!

Dar frica tot nu dispărea: Dacă nu mă crede Doamna? 

“Pe vremea mea” toată lumea spunea: mi-am uitat tema acasă!

Era cea mai penibilă scuză...pentru mine era tot timpul clar că tema nu era făcută, de aia era uitată acasă.

Dar Copilul chiar făcuse tema! Serios! Era la mine în geantă!

[4. frica de penibil; 5. frica de a fi la fel ca ceilalţi]

Şi revenind la frică!

De unde frica asta că nimeni nu mă va crede că aveam tema făcută?

Eu întotdeauna îmi făceam temele! Şi acum nici măcar nu era vorba despre tema mea!

Nu mi-am uitat caietul acasă nici măcar o dată!

[6. frică de a fi trecut timpul în care puteai să nu îţi faci tema] 

Scările Levantului

Ceea ce urmează nu e o cronică de carte!

Ştiu! Am mai spus asta legat de cronici şi în cazul unei piese de “teatru electric” şi totuşi ce am scris a mobilizat nişte oameni (vreo 2 cred, că pe sora-mea am obligat-o eu) care s-au dus să vadă piesa!

Nu mai spun că am o prietenă în Caracal care ar fi venit dar nu mai ştiu ce i s-a întâmplat şi nu a ajuns! :)

De data asta e mai simplu. E vorba despre o carte.

Astfel va recomand cu căldură Scările Levantului – Amin Maalouf, Editura Polirom.

Ştiu că e greu cu cititul zilele astea – şi nu mă refer aici doar la lipsa de timp – e greu şi să alegi ce să citeşti.

Simt şi eu că deşi poţi frunzări o librărie întreagă sau poţi naviga pe zeci de site-uri poţi să nu găseşti ceva ce să ţi se potrivească!

Acum gândindu-mă mai bine, nu trebuie să citeşti ce ţi se potriveşte – la urma urmei, aia ştii deja!

Uneori face bine să citeşti ce nu ţi se potriveşte  - ce te strânge sau ţi-e larg sau te face să transpiri!

Şi revenind: după toate dilemele astea, când totuşi ai casă plină de cărţi şi nu ştii ce să citeşti într-o duminică după-amiază, întrebi pe Cineva.

Norocul meu e că eu îl am pe acest Cineva care ştie ce carte să îmi dea când criteriile mele sunt: “o carte faină care să îmi placă!”

Şi aşa într-o duminică am ajuns la : Scările Levantului.

Scările Levantului spune o poveste grozavă – iar mie îmi plac poveştile la nebunie.

E o poveste despre istorie, război, familie, dragoste, conjuncturi de tot felul şi drame de tot felul şi despre vieţile unor oameni trăite parcă, dintr-un anumit punct, în universuri paralele.

Si ca orice poveste te face să stai cu sufletul la gură şi să speri. Şi tot speri până la ultima pagină!

Cam aşa face şi eroul cărţii.

Continuă să creadă în ceea ce a iubit cândva, în ceea ce a crezut cândva şi continuă să aştepte cu simţurile amorţite Libertatea!

Pe mine m-a făcut să mă gândesc la cum tu poţi să te încrezi în iubirea altora (autentică) şi în puterea lor (reală) şi asta să te ţină în viaţă, dar de fapt singurul suflet în care trebuie să ai încredere eşti Tu.

Tu eşti cel de care trebuie să ai cea mai mare grijă şi Tu eşti cel de la care îţi va veni salvarea.

În încheiere, o să spun şi eu ca eroina cărţii pe care o citesc acum (poate o să revin cu o necronica şi la cartea asta): am citit atâtea cărţi şi nu sunt niciodată sigură de ceea ce am înţeles din ele.

Aşa şi eu, nu am pretenţii că am înţeles.

Pot însă spune că mi-a plăcut – şi mai jos sunt două dintre pasajele care mi-au plăcut cel mai mult din Scările Levantului:

 “..e un obicei foarte prost să împopoţonezi copiii cu prenume care exprimă opiniile, entuziasmele sau îndeletnicirile de moment ale părinţilor; cred că sunteţi de acord că un prenume trebuie să fie o pagină dintre cele mai imaculate, astfel încât purtătorul lui să poată scrie pe ea, de-a lungul întregii vieţi, doar ceea ce va fi în stare să scrie.”

Şi:

“Nu există un moment în care să nu vii. Atunci când aştepţi cu înflăcărare, cu cât trece mai mult timp, cu atât eşti mai convins că ziua mult aşteptată se apropie. A trecut un an?...Au trecut doi ani? E pe cale să sosească”

De ce?

De ce îşi pun oamenii - unii altora - întrebări stupide?

iată, întrebarea de mai sus ar putea fi una dintre acele întrebări stupide.

dar dacă o considerăm o întrebare retorică atunci am o scuză!

Totuşi:

De ce să întrebi:

- Aici pe formular, la nume, ce trebuie scris? -  păi, Numele - pentru Numele Domnului!

- Ai răcit? -  când vezi bine că omul strănută, tuşeşte, are muci şi abia vorbeşte - şi apoi să te superi când îţi răspunde NU, NU AM RĂCIT.

- Am văzut că nu funcţionează aplicaţia X. E adevărat? 

- Tu eşti?

Sunt câteva exemple minore!

Şi e bine că pentru întrebările astea există totuşi nişte răspunsuri. 

Măcar aceste răspunsuri îi mulţumesc pe cei care au pus întrebările (deşi e clar că întrebătorii de genul par greu de mulţumit)

Pe mine însă mă macină mai mult alte întrebări, mai mult retorice:

 - De ce să îţi iei pufoaica pe tine în octombrie?
Pentru că plouă?

 - De ce să îmbraci copilul în costum de schi când îl duci dimineaţa la grădiniţă
Ok, e decembrie şi îl îmbraci conform anotimpului. Dar Dumnezeule! uită-te pe fereastră, nu în calendar! Sunt 12 grade afara, e soare, nu a nins de 2 ani!

- De ce gecile de fâş, hanoracele şi toate celelalte outfituri de iarnă miros a ciorbă?

  Da, a ciorbă.

Adică e aproape clar că nu faci mâncare cu geaca pe tine.

Sau faci doar ciorbă cu haina pe tine?!

Că nu am auzit de geci care miros a cartofi prăjiţi!

Şi nici nu am mirosit!

Sau o fi că nu se respectă celebra regulă "închide uşa la bucătărie"? Sau nu ai uşa la bucătărie? :)

Dar iarna...iarna toate gecile miros a ciorbă!

Să nu am nici o rezoluţie!

Prima rezoluţie pentru 2015: să nu am nici o rezoluţie PUNCT

Aşa am zis la sfârşit !

Pentru a ajunge însă la concluzia asta am făcut un demers. Nu puteam aşa oricum!

Pentru că e demonstrat ştiinţific că atunci când ai un plan ai mai mari şanse să reuşeşti!

Bine, nu are rost să intrăm în profunzimi şi să vorbim despre cum trebuie să ştii ce vrei, să afli exact ce îţi doreşti, să stabileşti cum ajungi “acolo”!

Eu am optat pentru varianta scurtă – să îmi stabilesc ce şi cum voi face în 2015!

Acuma sincer vorbind aveam planuri şi rezoluţii şi pentru alţii...pentru că vreau să trăiesc într-o lume mai bună şi am văzut unele lucruri care se pot corecta.

DAR mi-au spus apropiaţii că asta e ceva ce numai un “control freak” ar face, iar eu chiar voiam sa pun pe lista mea proprie de rezoluţii – să nu mai fiu un control freak.

Aşadar m-am ocupat numai de mine!

Dar pentru că nu am avut timp să mă ocup pe îndelete de treaba asta, iată-mă în 31.12.2014, la orele 15:00, în celebrul de acum troleu 11 întorcându-mă de la lucru (da, de la lucru) şi scriind pe genunchi pe o juma de foaie ruptă din agenda de 2014.

M-am gândit că juma de foaie îmi ajunge – dar mă prinsese nebunia cu rezoluţiile şi după a doua staţie deja scriam pe verso!

Am ajuns acasă şi m-am apucat de dat ordine – că na! Era ultima zi înainte de a înceta asta cu controlul :)))))

Aşa că nu am fost chiar atentă când foaia mea plină de rezoluţii şi-a luat zborul.La propriu.

Cineva din casă a cotrobăit prin geantă să vadă dacă i-am adus o surpriză...şi surpriză! a găsit o foaie, a făcut-o avion şi...dusă a fost!

Şi culmea a fost că nu mi-am putut aminti nici măcar una din rezoluţiile volante!

Mă tot gândesc dacă nu cumva pusesem pe lista: exerciţii de memorie!

În fine!

Am dat restart sau refresh sau ce o fi şi m-am apucat de lucruri noi!

A! Şi l-am dus pe copil la patinoar!

Pornisem ca un control freak – un copil trebuie să ştie să se dea cu patinele, doar eu ştiam când eram de vârsta lui! Normal că îl vom ajuta, dar trebuie să înveţe!

Se pare însă că cel care “ajută “ trebuie să patineze şi el!

Aşa a spus doamna de la casa de bilete: toată lumea trebuie să aibă patine!

Am încercat timid: “se poate să plătim închiriatul lor dar..să nu le folosim?” “Nu!” – şi aproape ne-a prins degetele când a închis gemuleţul.

Şi că să nu va mai ţin în tensiune – da, am patinat! Dar a fost greu!

Nu ştiu exact de ce – cred că gheaţa era foarte alunecoasă!

Şi...mai ales ...mai ales mie îmi era frică!

Adică apogeul l-am atins când Copilul mi-a spus: “Mami, lasă-mă de mâna că tu cazi şi o să mă faci şi pe mine să cad!”

Şi uite aşa am stat pe margine ţinându-mă strâns de parapet, făcând paşi mici şi foarte mici şi încercând să îmi păstrez echilibrul.

A fost aşa o anumită tensiune până când am căzut prima dată!

De fapt până când m-am ridicat de jos prima dată!

Şi apoi a fost fain! Foarte fain chiar!

Şi când am ajuns acasă m-am gândit cât de greu e totuşi să te apuci de ceva!

Adică da – îţi aminteşti cum făceai şi ştiai tu – dar dacă trebuie să dovedeşti s-ar putea să nu fie chiar aşa de simplu!

Totuşi când faci ceva care îţi place nu se poate să nu rămână urme!

De exemplu în cazul meu urmele, de fapt, urmările au fost că am avut febra musculară 2

zile la mâini – de la cum am strâns parapetul ăla salvator!

Dar na – urmele astea au fost şi sunt şi o dovadă a curajului!

Pentru că mi-am făcut curaj!

Aşa, şi?

Cum aşa, şi?

Să ai curaj e cea mai mare rezoluţie!

PS1: a două rezoluţie pentru 2015: să nu mai apar în poze când nu am părul aranjat.

PS2: a treia rezoluţie: să am părul aranjat mai des.