The Anatomy of Decay

Dragă Oliver Merce,

Am aflat din cartea ta că Decăderea are propria ei anatomie.

Am căutat în dicţionar şi “decay” poate fi tradus însă  şi “decadenţă” sau “descompunere”.

Privind fotografiile din carte, parcă despre asta şi este, despre descompunere.

În unele părţi descompunerea e mai avansată, în alte părţi este mai bine conservat ce trebuia să fie.

Însă mai sunt părţile alea care mă fac să mă gândesc că trebuie să merg şi eu la Anina!

Să văd dacă pot vedea ce ai văzut tu!

Dar ştii cum e – dacă o să închid cartea e ca şi cum copiii aia desculţi: Ioana, Florina, David şi Mădălina nu există..

Pentru că dacă există îmi vine să mă duc în noaptea asta acolo să le duc celor mici măcar….şosete.

De câteva zile mă tot gândesc la cum pot oamenii să trăiască în acel loc, împăcaţi, resemnaţi, ca şi cum acceptă că asta e viaţa lor… dar cine ştie, poate că fotografiile nu au surprins şi răzvrătirea.

Însă au suprins nişte momente atât de familiare nouă tuturor.

Preferată mea: fotografia de la pagina 38 – Ion pregăteşte ardei umpluţi cu carte tocată şi orez pentru masa de prânz, alături de fiica lui, Andreea.

E ca şi cum….totul e cum trebuie să fie.

  

„The Anatomy of Decay”, Oliver Merce

Lansarea cartii va avea loc vineri, 16.12.2016, ora 19:00 la Sala expo a magazinului F64, Bucuresti

Până la capăt de linie

Ştiu că lumea caută însemnătate în lucrurile minore din viaţă şi atribuie explicaţii profunde unor întâmplări aparent banale.

Dar mie astăzi, mi s-a întâmplat aşa o chestie, ca în viaţă!

În esenţă, astăzi de dimineaţă - şi la mine dimineaţă e la 6:30, 6:40, 6:50, auleu!!! e 7 - toate mi-au ieşit!

Am reuşit să ies din casă îmbrăcată în haine călcate - aşa cu timp, nu pe marginea patului, să am ciorapi nerupti prin niciun loc, să am părul făcut cu peria rotativă (Dumnezeule, peria rotativă! ).

Am fost indulgentă chiar şi când, în drum spre şcoală, mi-a spus Robert să stau puţin mai în spate că el merge în faţă cu prietenii. 

Mi-a plăcut chiar să spun: lasă, mă! pot să iau tramvaiul următor. Am timp - îi las pe ăştia să se înghesuie.

Şi am aşteptat următorul tramvai.

Era tramvaiul 2. M-am urcat.

La prima intersecţie s-a comportat ca tramvaiul 8, a virat brusc la dreapta.

(am ignorat virajul iniţial. Deşi dacă era tramvaiul 1 care se comportă aproximativ că tramvaiul 2 nu aveam ce povesti în seara asta. Însă această poveste nu e despre rutele tramvaielor din Timişoara).

Mă întorc delicată la pasagerul din spate şi întreb ce număr e tramvaiul.

Un nene îmi răspunde mirat: 8, nu în 8 v-aţi urcat?

Nu, spun sec. Când m-am urcat eu scria 2 pe el.

După aproape 30 de minute de mers în direcţia greşită am reuşit să mă ridic de pe scaunul meu fără să îmi rup ciorapii, fără să mă frec de oameni, fără să îmi scape plăsuţa cu nucile şi chefirul de la Napolact. De fapt era tot mai puţin aglomerat pentru ca ne apropiam de capătul de linie.

Ajungem şi coboară toată lumea.

Rămân pe loc în intersecţie.

Şi în momentul ăla m-au apucat puţin aşa emoţiile, dar am încercat să mă calmez, că să nu transpir şi apoi să mi se strice părul.

Trimit un sms cu textul aproximativ: poate întârzii, poate nu întârzii.

Şi apoi - exact că în comediile romantice americane - opreşte în intersecţie o super maşină şi cineva mă întreabă dinăuntru dacă vreau să urc.

Nu, nu vreau. Dimineaţa, chiar înainte de lucru, îmi place să stau la capete de linii să văd ce se întâmplă!

M-am urcat.

Am ajuns la lucru la timp.

Ştiu, pare bizar că m-am dus la lucru, nu?

Adică, pare că puteam merge oriunde - însă şoferul era o colegă de-a mea, şi ea mergea la lucru şi atunci am mers şi eu.

La nivel filozofic aş încheia însă cu:

1. Uneori trebuie totuşi să faci toată cursa.

2. Rutina se poate reinstala oricând (de exemplu mă tem că mâine voi lua tramvaiul 2 şi va fi chiar el)