Casting de meşteri

Auzi în jur cum unii oameni devin sclavii renovărilor.
Și îți spui că tu nu vei face asta niciodată și apoi printr-un concurs de împrejurări te trezești în vâltoarea evenimentelor de genul asta.
Vorbesc prostii! Ce concurs de împrejurări! Mi-am căutat-o cu lumânarea!
Așa că dintr-o mamă liniștită, focusată pe alăptatul exclusiv (liniștită e ....un adjectiv doar) m-am transformat în acest diriginte de șantier-director de firmă de amenajări interioare-CEO la o mare corporație de care depinde binele omenirii.

Și am început castingurile.
Am luat legătură cu echipe, am avut agende, am notat particularități: tâmplar de uși, tâmplar de mobilă, tâmplar de dat sfaturi, i-am împărțit pe tipuri de activități și pe etape de lucru.

 Am gândit întrebări tipice de interviu/casting.
 Genul de întrebări: și cum te vezi peste 5 ani ??? dar reformulate pe tipicul activității: Și cum crezi că va arăta ce lucrezi tu  peste 5 ani? 

 Ce mai, eram pregătită!
 M-am documentat și nimeni nu m-a luat pe nepregătite când discutam despre adeziv, tinci, scafă.
 Am descoperit, și folosesc cu succes, noțiunile: cercevea, întrerupător cap-scară, priză șuco.

 Nimic însă nu m-a pregătit pentru situația de mai jos:
-Dacă doriți puteți să luați și etajera aia veche, noi nu mai avem nevoie de ea!
-Etajera aia ...de la baie?
-Da!?

Și la sfârșitul zilei  îi văd plecând acasă având, sub braț, caloriferul meu tip scăriță ce aștepta să fie montat când e gata zugrăveala!

Până la urmă mi-am cerut scuze, eu nu mă exprimasem clar: se pare că și pe caloriferul asta scăriță se pot pune lucruri ca și pe o etajeră. De acolo confuzia!

 Încă mă întreb cum stă o periuță de dinți pe un calorifer scăriță.

Curcubeul meu

Când faci copil la bătrânețe (deși eu chiar nu sunt) sau când mai faci un copil iar primul nascut e mare (deși al meu chiar nu e așa mare) sau când faci copii și ceilalți nu se așteptau (aici excludem soțul) și sunt de-a dreptul scoși din tiparul lor ești foarte des întrebat: Dar cum? (și sigur întrebarea nu se referă la concepție în sine) sau Dar de ce? (asta e mai directă așa, semn că oamenii sunt deranjați:) ).
 
 Și asa a apărut Iris:)))
 Iris-Zeița Curcubeu.
 
 Și de cum a apărut a început să rezolve lucruri. Totul se rezolvă de când a apărut ea.
 Lucrează de minune cu autoritățile, la Primărie a nimicit vreo 3 departamente/direcții/ce or fi : Patrimoniu, Monumente, Agenția de Plăți.
 Rezolvă treburi la notar, la Registru Comerțului, la Buletine, la Permise, la farmacie, la poștă, la restaurante, biserici.
 Știe să găsească neni care duc calorifere la etaje superioare de cum o văd, înmoaie vecinii cărora le-am stricat zidul cu un burghiu nărăvaș, înduplecă vecina care de 10 ani consideră că spăl prea des și prea mult și e înghesuială în uscătorie.
 I-a învățat pe bunici să folosească apelul video și pe frate-său să spună: Soră-mea e cea mai faină fată de la bloc.
 
 Găsește taxi când nimeni nu reușește asta!
 (Bine, e normal să facă asta, din moment ce nu suportă să conduc eu).
 
 Unii zic că o ajută  podoaba capilară, alții zic că zâmbetul irezistibil de sincer.
 Eu însă știu că așa e ea!
 Asta mică poate să înghită și o girafă dacă își pune mintea! :)
 
 Și atunci răspunsul la celebrul 'dardece' e simplu: pentru că nu se putea altfel!

The Anatomy of Decay

Dragă Oliver Merce,

Am aflat din cartea ta că Decăderea are propria ei anatomie.

Am căutat în dicţionar şi “decay” poate fi tradus însă  şi “decadenţă” sau “descompunere”.

Privind fotografiile din carte, parcă despre asta şi este, despre descompunere.

În unele părţi descompunerea e mai avansată, în alte părţi este mai bine conservat ce trebuia să fie.

Însă mai sunt părţile alea care mă fac să mă gândesc că trebuie să merg şi eu la Anina!

Să văd dacă pot vedea ce ai văzut tu!

Dar ştii cum e – dacă o să închid cartea e ca şi cum copiii aia desculţi: Ioana, Florina, David şi Mădălina nu există..

Pentru că dacă există îmi vine să mă duc în noaptea asta acolo să le duc celor mici măcar….şosete.

De câteva zile mă tot gândesc la cum pot oamenii să trăiască în acel loc, împăcaţi, resemnaţi, ca şi cum acceptă că asta e viaţa lor… dar cine ştie, poate că fotografiile nu au surprins şi răzvrătirea.

Însă au suprins nişte momente atât de familiare nouă tuturor.

Preferată mea: fotografia de la pagina 38 – Ion pregăteşte ardei umpluţi cu carte tocată şi orez pentru masa de prânz, alături de fiica lui, Andreea.

E ca şi cum….totul e cum trebuie să fie.

  

„The Anatomy of Decay”, Oliver Merce

Lansarea cartii va avea loc vineri, 16.12.2016, ora 19:00 la Sala expo a magazinului F64, Bucuresti

Până la capăt de linie

Ştiu că lumea caută însemnătate în lucrurile minore din viaţă şi atribuie explicaţii profunde unor întâmplări aparent banale.

Dar mie astăzi, mi s-a întâmplat aşa o chestie, ca în viaţă!

În esenţă, astăzi de dimineaţă - şi la mine dimineaţă e la 6:30, 6:40, 6:50, auleu!!! e 7 - toate mi-au ieşit!

Am reuşit să ies din casă îmbrăcată în haine călcate - aşa cu timp, nu pe marginea patului, să am ciorapi nerupti prin niciun loc, să am părul făcut cu peria rotativă (Dumnezeule, peria rotativă! ).

Am fost indulgentă chiar şi când, în drum spre şcoală, mi-a spus Robert să stau puţin mai în spate că el merge în faţă cu prietenii. 

Mi-a plăcut chiar să spun: lasă, mă! pot să iau tramvaiul următor. Am timp - îi las pe ăştia să se înghesuie.

Şi am aşteptat următorul tramvai.

Era tramvaiul 2. M-am urcat.

La prima intersecţie s-a comportat ca tramvaiul 8, a virat brusc la dreapta.

(am ignorat virajul iniţial. Deşi dacă era tramvaiul 1 care se comportă aproximativ că tramvaiul 2 nu aveam ce povesti în seara asta. Însă această poveste nu e despre rutele tramvaielor din Timişoara).

Mă întorc delicată la pasagerul din spate şi întreb ce număr e tramvaiul.

Un nene îmi răspunde mirat: 8, nu în 8 v-aţi urcat?

Nu, spun sec. Când m-am urcat eu scria 2 pe el.

După aproape 30 de minute de mers în direcţia greşită am reuşit să mă ridic de pe scaunul meu fără să îmi rup ciorapii, fără să mă frec de oameni, fără să îmi scape plăsuţa cu nucile şi chefirul de la Napolact. De fapt era tot mai puţin aglomerat pentru ca ne apropiam de capătul de linie.

Ajungem şi coboară toată lumea.

Rămân pe loc în intersecţie.

Şi în momentul ăla m-au apucat puţin aşa emoţiile, dar am încercat să mă calmez, că să nu transpir şi apoi să mi se strice părul.

Trimit un sms cu textul aproximativ: poate întârzii, poate nu întârzii.

Şi apoi - exact că în comediile romantice americane - opreşte în intersecţie o super maşină şi cineva mă întreabă dinăuntru dacă vreau să urc.

Nu, nu vreau. Dimineaţa, chiar înainte de lucru, îmi place să stau la capete de linii să văd ce se întâmplă!

M-am urcat.

Am ajuns la lucru la timp.

Ştiu, pare bizar că m-am dus la lucru, nu?

Adică, pare că puteam merge oriunde - însă şoferul era o colegă de-a mea, şi ea mergea la lucru şi atunci am mers şi eu.

La nivel filozofic aş încheia însă cu:

1. Uneori trebuie totuşi să faci toată cursa.

2. Rutina se poate reinstala oricând (de exemplu mă tem că mâine voi lua tramvaiul 2 şi va fi chiar el)

La şcoală

La școală? Deja?

O să vedeți voi la toamnă! 

 

Am tot auzit lucruri similare cu cele de mai sus din momentul în care s-a terminat grădinița.

Le-am auzit și când a început grădinița : vai, în curând va începe școala!

 

De cele mai multe ori exprimările erau impersonale. Pur și simplu începea școala și mie trebuia să mi se spună asta (parcă nu avea nici o legătură cu vreun copil care va începe școala).

 

Așa că a venit toamna. Şi a început! Ea, școala!

 

Un lucru e sigur: nimic nu s-a schimbat!

Am lăsat să treacă timpul și acum, la o săptămână de la începerea școlii, după ce lucrurile s-au mai așezat...în mine, tot asta simt: nu s-a schimbat nimic!

Cum e posibil așa ceva? Prima mea zi de școală să fie la fel cu prima zi de școală din 2015?

E bizar! Dar exact așa  a fost în 1988 în curte la Generala 6!

Adică nu mai știu cum a fost exact, dar știu sentimentul! Sentimentul a fost același!

A fost o înghesuială de nedescris. Nu știai când va începe Festivitatea, nu știai când o să se termine, habar nu aveai ce o să se întâmple acolo în față.

Oricum nu știam unde să stau – oriunde stăteam nu vedeam ce se întâmplă iar de auzit oricum nu auzeam.

Şi în esență m-am plictisit! și sunt convinsă că nu doar eu.            

 

 La fel ca în 1988 și acum am distrus florile.

Atunci aveam un buchet de 5 garoafe pentru Tovarășa. Când a venit momentul să i le dau mai aveam 2 garoafe.

 

Ca și atunci a existat un moment poetic, un moment religios (chiar în 88 nu a fost dar după aia a fost tot timpul) și un moment de lăuda. Ştiam că vor fi toate astea – e adevărat însă că nu m-am așteptat chiar la Sfânta Liturghie.

 

Şi apoi când s-a terminat – mult prea târziu și mult după ce nu am mai avut răbdare – a început căutarea: unde e lumea, unde trebuie să mergem, ce trebuie să facem.

 

Asta e ce am simțit eu. 

Oare un copil de 5ani și 10 luni care s-a dus și el la școală în prima zi cum a văzut toate astea?

Pentru că de fapt prima zi – nu e doar prima zi, e începutul , de acolo încolo....o să îți fie somn dimineața, nu o să mănânci, te vei îmbrăca și te vei mișca în reluare, dacă vei fi inspirat îți vei face ghiozdanul cu o seară înainte, iar când o să ieși din casă și te va lua frigul puțin o să te gândești cum te culci tu la prânz atunci când vii acasă (și nu o vei face niciodată :) ).

La urmă urmei nu te vei gândi niciodată în acea prima zi la lucrurile mărețe care ți se vor întâmpla, la deschiderea către cunoaștere, la acumularea de cunoștințe, la clădirea unui viitor!

În ziua aia Prima probabil vei fi luat pe nepregătite și rupt din rutina ta extraordinară de vacanță și maică-ta îți va șterge puchineii de la ochi (abia la școală, că acasă nu i-a văzut) iar sentimentul pe care îl vei avea după prima zi o să fie:

 

 “a fost obositor, că am stat pe niște băncuțe dar nu aveau spătar”

  

Orgasmic App

Am început să uit.

Nici nu mai ştiu de când am început să uit. Cred că am uitat :)

Aşa că am început să notez tot felul de lucruri, dar şi asta s-a dovedit complicat pentru că ori uit unde am pus hârtia pe care am notat, ori o pierd, ori scriu pe un post-it pe care îl uit lipit prin cine ştie ce locuri, ori notez într-o agendă pe care nu o mai deschid cu zilele.

Chiar am încercat să îmi pun pe coperta agendei un post-it pe care să scrie: "Deschide agenda" dar am uitat-o în sertar/în geantă şi nu am reuşit nici aşa!

Am căutat soluţii şi pentru unul din lucrurile importante pe care trebuie să îl notez am găsit o aplicaţie pe telefon.

Da, sunt multe lucruri importante - şi am multe remindere şi to do list-uri!

Puteţi spune că nu e nevoie de un App pt asta - dar în ziua de azi pt orice ai nevoie de o aplicaţie.

Aşa că eu mi-am descărcat o aplicaţie în care poţi nota  în fiecare lună data începerii menstruaţiei.

(Ştiu! terminologia este variată, eu însă voi păstra exprimarea cu menstruaţia)

Doamnelor (pentru că vouă mă adresez), această aplicaţie deosebită calculează tot, absolut, tot ce vreţi, după ce puneţi bifa la data începerii unui nou ciclu menstrual!

Adică tot: câte zile durează ciclul, care sunt zilele în care sunt şanse medii, mari sau deloc să rămâi însărcinată.

Chiar poţi bifa nişte simptome din perioada premenstruală - şi sunt convinsă că aveţi o grămadă! poţi adauga tu simptome noi dacă cele din aplicaţie nu te mulţumesc - şi sigur în perioada aia nu va mulţumeşte nimic!

Sunt super mega simptome: anxiety, body aches, breast sensitivity, cramps, irritability şi multe multe altele.

Observaţi că am studiat puţin:)

Ce m-a terminat însă e faptul că această aplicaţie poate calcula care este probabilitatea să ai orgasm!

Da. 

Probabilitatea să ai orgasm - indiferent de situaţie - cu sau fără sindrom premenstrual, cu sau fără contact sexual, folosind sau nu metode de protecţie!

Nu-i aşa că e super-mega-giga-power????

Am uitat să spun că face şi proiecţii pentru viitor - iar ce m-a enervat cel mai tare este că în concediul pe care îl aştept de un an sunt şanse foarte mari să mi se întâmple cel puţin 2 lucruri: ori voi avea simptome premenstruale ori voi avea.....

Sau se poate şi...şi?

Gata cu suspansul: aplicaţia se cheamă My Calendar!

Pentru alte aplicatii pertinente - de genul - BaniIQ voi reveni ulterior!

Dans!

Robert a avut un concurs de dans şi a participat la două probe - cea de vals lent şi cha-cha.

Nu ştiu despre emoţiile lui prea multe, dar despre ale mele pot detalia câte ceva.

Nu am mai avut aşa emoţii de când a dat sora-mea Capacitatea.

Aşa şi acum la concursul de dans!

M-am străduit toată săptămâna de dinaintea concursului să găsesc cuvintele potrivite şi să îi pot transmite copilului că cel mai important e că lui îi place să danseze.

Şi că întâmplător la un concurs te întâlneşti şi cu alţii cărora le place să danseze...şi e posibil să danseze foarte bine şi ei!

Şi că nu contează să câştigi, important e să participi!

Astfel în spiritul celor de mai sus cu o noapte înainte de concurs am visat că va lua locul 2!

Şi exact asta s-a întâmplat în realitate!

Nu puteam să visez şi eu că ia locul 1? Aşa ar fi primit “Cupa aia grea, mami”!

Însă ce a fost spectaculos la acest concurs – înafara Copilului  - a fost că unul dintre arbitrii se numea Decius.

Şi acest Decius, cu numele lui ciudat arbitra toate categoriile – încât am auzit numele lui de câteva ori bune.

Şi aşa mi-am amintit că eu pe Decius îl ştiu ... îl ştiu...dintr-un vis!

Îl ştiam pe Decius din visul meu din 2006 în care mă visam Mireasă. Şi eram o Mireasă care deschidea nunta cu Valsul Mirilor.

Aşa că l-am convins pe Mire că trebuie să învăţăm să dansăm vals – măcar pt a deschide nunta cum se cuvine...şi apoi vedem noi!

Problema a fost că eu ştiam să dansez, dar nu ştiam vals, iar Mirele nu ştia să danseze deloc.

Şi l-am găsit pe acest Decius dispus să ne înveţe.

Şi ne-a învăţat.

Primele două şedinţe, Decius ne-a învăţat cum să ne prezentăm, să intrăm în sală ţinând bărbia sus, să avem ţinută, să ţinem mâna aşa, să avem capul în partea aia, să ne închipuim că invitaţii sunt în dreapta, în stânga, sus, jos.

În a două şedinţă deja nu mai puteam cu aberaţiile lui!

Aşa că am pus marea întrebare: CÂND ÎNCEPEM SĂ DANSĂM?

Decius mi-a spus că nu înţeleg, că e un proces!

Eu i-am spus că nu am timp – că mă mărit în curând, plus şedinţele aveau un preţ inimaginabil!

Dar am înghiţit în sec: deja eram sigură că habar nu am să dansez şi Decius e salvarea mea!
Insa a treia şedinţa a fost un fiasco (continuasem cu prezentările, capul în stânga sus, etc însă lucrurile o luaseră razna: Decius se prefăcea că el e Mirele şi tot tacâmul).

Aşa că Mirele Adevărat mi-a spus la sfârşitul şedinţei: Dacă mă iubeşti nu o să mai venim la ăsta niciodată!

Şi l-am iubit!

Şi Decius ne-a spus că nu vom dansa niciodată vals la nunta noastră!

Aşa a fost!

Dar Robert a dansat vals la concurs şi i-a arătat ce înseamnă să alegi Iubirea!